Dialogue avec Radu Vancu
Vous avez parlé, au début de notre discussion, d'une certaine dimension éthique que l'on retrouve, sinon dans la poésie, du moins autour d'elle. Direct, abrupt : un poète doit-il être égoïste ou altruiste ? Bon ou mauvais/méprisable ?
- Il doit être empathique, pour continuer en quelque sorte la question précédente. Sinon, lorsqu'il perd son attention sur l'autre, son écriture commence également à décliner. Je sais, cela semble une théorie naïve, en tout cas discordante par rapport à la doctrine commune selon laquelle le moi artistique et le moi biographique sont adiabatiquement isolés ; cette théorie, qui trouve son origine dans le texte de Marcel Proust dirigé contre Sainte-Beuve, est par ailleurs réfutée par l'exemple de Proust lui-même, où le moi biographique et le moi artiste coïncident pratiquement. Et l'histoire littéraire montre, de manière quelque peu surprenante, que les écrivains qui ont perdu l'empathie ont fini par perdre l'écriture. Céline en est le parfait exemple - rien de ce qu'il a écrit après que le désordre intitulé Bagatelles pour un massacre de 1937 n'ait atteint le niveau de ses deux premiers romans. Mais il y a bien d'autres exemples – Hamsun, par exemple, ou Drieu la Rochelle, ou Pound lui-même, dont l'écriture est détruite par l'expérience fasciste, avec ses énormes remords ultérieurs. Viennent ensuite les exemples autochtones : Sadoveanu, avant tout, pour des raisons trop connues pour les répéter ici ; ou Eugen Barbu, qui ne devient jamais l'extraordinaire écrivain de Groapa ; ou Petru Dumitriu, dont la Chronique familiale aurait pu être colossale, si le défaut structurel de son propre caractère n'avait pas érodé ses fondements ; ou Ion Caraion, pratiquement annulé en tant que poète après la plongée voluptueuse dans l'enfer de la trahison. Il ne reste de leur écriture que ce qu'ils ont écrit avant la perte d'humanité, l'évacuation de l'empathie. De façon inattendue, la littérature est un moraliste plus dur qu'on ne pourrait le penser, en tout cas plus inclément que ne le prétendent les théoriciens de la littérature.
Dialog cu Radu Vancu
Ați vorbit, la începutul discuției noastre, despre o anume dimensiune etică pe care o regăsim dacă nu în poezie, cu siguranță în preajma ei. Direct, abrupt: un poet trebuie să fie egoist sau altruist? Bun ori rău/disprețuitor?
Trebuie să fie empatic, ca să continuu cumva întrebarea anterioară. Altfel, când își pierde atenția la celălalt, și scrisul lui începe să decadă. Știu, pare o teorie naivă, discordantă în orice caz în raport cu doctrina comună după care eul artistic și eul biografic sunt adiabatic izolate; teoria aceasta, care originează în textul lui Marcel Proust îndreptat împotriva lui Sainte-Beuve, este de altfel infirmată de exemplul lui Proust însuși, la care eul biografic și eul artistic sunt practic coincidente. Iar istoria literară arată, cumva surprinzător, că scriitorii care au pierdut empatia au pierdut în cele din urmă și scrisul. Céline e exemplul predilect – nimic din ce a scris după mizeria numită Bagatelles pour un massacredin 1937 n-a mai ajuns la nivelul primelor lui două romane. Dar mai sunt destule alte exemple – Hamsun, să zicem, sau Drieu la Rochelle, sau Pound însuși, al cărui scris e distrus de experiența fascistă, cu enormele remușcări subsecvente. Avem apoi exemplele autohtone: Sadoveanu, înaintea tuturor, din rațiuni prea arhicunoscute ca să le mai repet aici; sau Eugen Barbu, care nu mai ajunge niciodată scriitorul extraordinar din Groapa; sau Petru Dumitriu, a cărui Cronică de familie ar fi putut fi colosală, dacă viciul de structură al propriului caracter nu i-ar fi erodat fundațiile; sau Ion Caraion, practic anulat ca poet după bălăcirea voluptuoasă prin infernul delațiunii. Din scrisul lor rămâne mai întotdeauna doar ce au scris înainte de pierderea umanității, de evacuarea empatiei. Într-un mod neașteptat, literatura e un moralist mai dur decât ne-am aștepta, în orice caz mai inclement decât pretind teoreticienii literari.
Ați vorbit, la începutul discuției noastre, despre o anume dimensiune etică pe care o regăsim dacă nu în poezie, cu siguranță în preajma ei. Direct, abrupt: un poet trebuie să fie egoist sau altruist? Bun ori rău/disprețuitor?
Trebuie să fie empatic, ca să continuu cumva întrebarea anterioară. Altfel, când își pierde atenția la celălalt, și scrisul lui începe să decadă. Știu, pare o teorie naivă, discordantă în orice caz în raport cu doctrina comună după care eul artistic și eul biografic sunt adiabatic izolate; teoria aceasta, care originează în textul lui Marcel Proust îndreptat împotriva lui Sainte-Beuve, este de altfel infirmată de exemplul lui Proust însuși, la care eul biografic și eul artistic sunt practic coincidente. Iar istoria literară arată, cumva surprinzător, că scriitorii care au pierdut empatia au pierdut în cele din urmă și scrisul. Céline e exemplul predilect – nimic din ce a scris după mizeria numită Bagatelles pour un massacredin 1937 n-a mai ajuns la nivelul primelor lui două romane. Dar mai sunt destule alte exemple – Hamsun, să zicem, sau Drieu la Rochelle, sau Pound însuși, al cărui scris e distrus de experiența fascistă, cu enormele remușcări subsecvente. Avem apoi exemplele autohtone: Sadoveanu, înaintea tuturor, din rațiuni prea arhicunoscute ca să le mai repet aici; sau Eugen Barbu, care nu mai ajunge niciodată scriitorul extraordinar din Groapa; sau Petru Dumitriu, a cărui Cronică de familie ar fi putut fi colosală, dacă viciul de structură al propriului caracter nu i-ar fi erodat fundațiile; sau Ion Caraion, practic anulat ca poet după bălăcirea voluptuoasă prin infernul delațiunii. Din scrisul lor rămâne mai întotdeauna doar ce au scris înainte de pierderea umanității, de evacuarea empatiei. Într-un mod neașteptat, literatura e un moralist mai dur decât ne-am aștepta, în orice caz mai inclement decât pretind teoreticienii literari.
JULIE, 2019 REVISTA VATRA
Dan Gulea "Bolaño și avangarda istorică"
Delirul lui Auxilio, „mama poeziei mexicane”, aflată într-o situație limită, este o evaluare a poeziei momentului, a surselor și resurselor sale; în această listă lirică și delirică, Ilarie Voronca, un alt poet de origine românească, cu ambitus internațional datorat culturii și limbii franceze, dar și tulburătorul Paul Celan, poet care a intersectat fugitiv Grupul suprarealist român în 1945-1947: „Vladimir Maiakovski va fi din nou la modă cam prin 2150. James Joyce se va reîncarna într-un copil chinez în anul 2124. Thomas Mann va deveni un farmacist ecuadorian în anul 2101. // Marcel Proust va cădea într-o disperată și prelungită uitare începând cu anul 2033. Ezra Pound va dispărea din unele biblioteci în anul 2089 […] Virginia Woolf se va reîncarna într-o prozatoare argentiniană în anul 2076. Louis-Ferdinand Céline va ajunge în Purgatoriu în anul 2094. Paul Eluard va fi un poet citit de marele public în anul 2101 […] Paul Celan va renaște din propria-i cenușă în anul 2113. André Breton va renaște din oglinzi în anul 2071. Max Jacob nu va mai fi citit, adică ultimul lui cititor va muri în anul 2059. // Cine îl va citi pe Jean-Pierre Duprey în anul 2059? Cine îl va citi pe Gary Snyder? Cine îl va citi pe Ilarie Voronca? Acestea sunt întrebările pe care mi le pun”
Le délire d'Auxilio, la « mère de la poésie mexicaine », en situation liminaire, est une évaluation de la poésie du moment, de ses sources et de ses ressources ; dans cette liste lyrique et délirante, Ilarie Voronca, autre poète d'origine roumaine, à rayonnement international dû à la culture et à la langue française, mais aussi l'inquiétant Paul Celan, poète qui a traversé fugitivement le groupe surréaliste roumain en 1945-1947 : « Vladimir Maiakovski redeviendra à la mode vers 2150. James Joyce se réincarnera en enfant chinois en 2124. Thomas Mann deviendra pharmacien équatorien en 2101. // Marcel Proust tombera dans un oubli désespéré et prolongé à partir de 2033. Ezra Pound va disparaître de certaines bibliothèques en l'an 2089 […] Virginia Woolf se réincarnera en prosatrice argentine en l'an 2076. Louis-Ferdinand Céline atteindra le Purgatoire en l'an 2094. Paul Eluard sera un poète lu par le grand public en l'an 2101 […] Paul Celan renaîtra de ses propres cendres en l'an 2113. André Breton renaîtra des miroirs en l'an 2071. Max Jacob ne sera plus lu, c'est-à-dire que son dernier lecteur mourra dans la année 2059. // Qui lira Jean-Pierre Duprey en l'an 2059 ? Qui lira Gary Snyder ? Qui lira Ilarie Voronca ? Ce sont les questions que je me pose »
Dans la revue roumaine Revista Vatra nr. 1-2/Martie 2016
Pentru a încerca premisele unei discuţii reale despre Solenoid este necesară o distribuţie cu scenariu muntenesc şi actori de peste hotare. Prima ofertă care atinge malurile exegezei este portavionul numit Curcubeul gravitaţiei, semnat de Thomas Pynchon (excelent tradus în română de Rareş Moldovan, sub auspiciul Editurii Polirom). Voi începe printr-un şoc termic la marginea blasfemiei: din punct de vedere al coerenţei narative, cartea lui Mircea Cărtărescu se află deasupra cărţii americanului. Din acest fuior se trage şi beneficiul major al operei de artă: disciplina stilului asigură nu doar eleganţa cuvîntului, cît mai ales ponderea dinamicii ideatice. Flexibilitatea şi viteza de execuţie a gîndirii sînt stimulate de orgasmul delirului cărtărescian. În cadrul literaturii, în afară de Pynchon, doar la Faulkner şi Céline am mai întîlnit acest simptom de maieutică accelerată. Discursul lui Pynchon propune o serie de opriri bruşte, căderi în timp, răsturnări, sincope, refaceri, licenţe logice, pe cînd cel al lui Cărtărescu înalţă o clădire uniformă într-o cadenţă serenă, de neoprit precum mareea oceanelor şi durabilă ca a fenomenelor carstice. Autorul construieşte, nu doar observă, dezvoltă, nu doar explică, creează mutaţii, nu doar se maturizează.
Pour tester les prémisses d'une vraie discussion sur Solénoïde (livre de Mircea Cărtărescu), un casting au scénario montagnard et des acteurs venus de l'étranger est nécessaire. La première offre qui touche les rives de l'exégèse est le porte-avions baptisé Gravity's Rainbow, signé Thomas Pynchon (excellemment traduit en roumain par Rareş Moldovan, sous l'égide des éditions Polirom). Je commencerai par un choc thermique à la limite du blasphème : du point de vue de la cohérence narrative, le livre de Mircea Cărtărescu est au-dessus du livre américain. Le bienfait majeur de l'œuvre d'art dérive de cette source : la discipline du style assure non seulement l'élégance du mot, mais surtout le poids de la dynamique idéationnelle. La souplesse et la rapidité d'exécution de la pensée sont stimulées par l'orgasme du délire cartărescien. En littérature, à part Pynchon, il n'y a que chez Faulkner et Céline que j'ai rencontré ce symptôme de maïeutique accélérée. Le discours de Pynchon propose une suite d'arrêts brusques, de chutes dans le temps, de retournements, de syncopes, de restaurations, de licences logiques, tandis que celui de Cărtărescu dresse un édifice uniforme dans une cadence sereine, imparable comme la marée des océans et durable comme les phénomènes karstiques. L'auteur construit, pas seulement observe, développe, pas seulement explique, crée des mutations, pas seulement mûrit.
